În literatura romanească de specialitate studiile asupra comportamentului adaptativ al persoanelor  cu handicap şi al aspectelor antropologice, de integrare bio- psiho- socială sunt puţine, iar asupra deficienţilor vizuali- şi mai puţine.

  Pe parcursul studiului  am constatat că problemele cu care se confruntă deficienţii de vedere sunt la fel de multiple ca şi potenţialul şi eforturile pe care le depun pentru  integrarea lor socială şi de aceea reducerea lucrării numai la nevăzători ar fi îngustat mult tratarea subiectului. Am considerat că şi restul deficienţilor de vedere (cu deficienţă uşoară şi accentuată) sunt afectaţi atât în plan individual cât şi în relaţionarea şi integrarea lor bio- psiho-socială şi am extins studiul antropologico-medical şi asupra acestor categorii de deficienţi.

  Dintre nevoile biologice fundamentale pentru adaptarea la condiţiile sociale şi de mediu, aceea de a primi şi utiliza o cantitate mare de informaţii şi stimuli externi este majoră, iar căile cele mai importante  prin care se primesc aceste informaţii sunt – auditivă şi vizuală . 

  În toate locurile şi în toate timpurile, în toate culturile, ochiul, acest organ al percepţiei luminoase, este “simbolul percepţiei intelectuale”, “oglinda sufletului”. Rolul lui fundamental în culegerea informaţiilor asupra lumii şi faptul că, aşa cum spunea J.P.Sartre, citat de prof. Bălăceanu, “prin ochi se stabileşte singura relaţie interumană trăită ca un contact între două conştiinţe, două suflete”, a făcut din el şi face un organ cu încărcătură simbolică şi magică deosebit de puternică;  este un organ a cărei suferinţă, de orice fel ar fi ea, are implicaţii majore atât asupra individului aflat în suferinţă, cât şi asupra familiei şi colectivităţii din care face parte.

Apasă aici pentru descărca lucrarea și a citi în continuare!